Morile de vânt

Între noi fie vorba, lenea e defectul meu principal. Şi nu ştiu cum sunt alţi leneşi, dar, când se-ntâmplă să muncesc, eu una ţin foarte mult la rezultatul muncii mele. Nu-mi place când mi-l strică cineva – lenea mea plânge cu hohote, sughite de plâns, înecându-se de ciudă că s-a retras o vreme în zadar. Şi sunt la fel de supărată când cineva mă convinge să muncesc, promiţându-mi o recompensă, pentru ca apoi să nu se ţină de cuvânt, să mă ducă cu zăhărelul, să amâne scadenţa, împingând-o către un termen ce tinde asimptotic către calendele greceşti..   E drept că aşa ceva nu s-a întâmplat prea des, dar acum, când mi se întâmplă, am impresia că am alunecat într-o lume paralelă, unde mă lupt cu morile de vânt… şi unde nu mă pot opri să mă tot întreb: „How many roads must a man walk down / Before he can call him a man?”