„… then his chest opened up in an explosion of blood…”
Cele mai multe dintre romanele pe care le-am tradus mustesc de violenţă – dezastre, atrocităţi, sânge, moarte, eventual câte o „drăgălaşă” de descriere amănunţită a unei autopsii. Nu s-ar spune că sunt genul de cărţi cu a căror lectură mi-aş fi dorit să mă îndeletnicesc şi le traduc, într-un fel, ca nesimţita. Totul e să nu le citesc înainte, ci doar pe măsură ce le traduc, pitrocind fiecare frază – să sune bine şi să aibă sens, restul alunecă pe lângă mine ca apa pe lângă penele de gâscă. Şi mă bucur fiindcă noaptea nu visez urât.

Şi Grişka a fost violent astăzi, la ţară. L-am scos din camera unde tocmai intraseră şi vreo doi dintre cei cinci motani ai soacră-mii, pentru că ştiu că face urât la ei – mârâituri, stupituri, coadă zbârlită, tot tacâmul. Şi a făcut urât la mine , a sărit pe antebraţul meu, sub formă de represalii, furios, cu urechile date pe spate, agăţându-se cu ghearele şi cu colţii. L-am pleznit, l-am aruncat jos şi, fiindcă se pregătea să sară din nou, am mimat o lovitură de picior şi l-am ameninţat cu o sticlă goală de apă minerală – că aia era la-ndemână. Şi s-a  ghemuit imediat, cu botul pe labe, strângând din ochi spăsit şi speriat – o postură înduioşătoare, care te face să ţi se rupă inima de mila micii sălbăticiuni pocăite. L-am lăsat singur şi, peste nici un sfert de oră, l-am regăsit pe Grişka cel mămos, care mi se freacă de picioare, îmi linge degetele torcând şi dă să se urce pe mine ca să-l iau în braţe.